Mă simt înconjurată, presată să cedez,
Nu am decât două ieșiri, balconul sau ușa.
Mă împinge spre margine, mă ajută să decolez,
Dar îmi dau seama că nu e bine așa.
Cu ultimele puteri străbat coridorul,
Până la ieșire,
Și cu mâini tremurânde, slăbite, fără vlagă,
Trag cu greu zăvorul.
Pașii mi se înmoaie la mijlocul scării,
Lăsându-mă pradă fricii,
Însă în gând, într-un colț de suflet,
Apare o fărâmă de speranță, și un scâncet
Mă face să tresar.
Din ochii-mi de smarald, istoviți de atâta plânset,
Un șir de lacrimi, în urmă îmi presar.
Ajung la parter, sleită,
Golită de tot ce înseamnă putere,
Aud clinchete de voci, râsete dulci de fecioare,
De copii și copile ce încă n-au luat în piept viața,
Și îmi umplu de vlagă brațele obosite,
Ajutându-mă să-i văd fața
Propriei mele frici nestăvilite.
Eram eu, cea matură,
Plină de ură pe tot ce înseamnă frumos;
Și în loc de surâs, purtam pe chip
Un rânjet, un hohot de râs nefiresc.
Eram eu, femeie,
Nu copilul de altădată,
Cu obrajii roșii și coama-mi buclată,
Ce alerga pe afară plină de bucurie.
Încerc să-mi alung coșmarul din minte,
Cu amintiri frumoase și vrăji neștiute,
Dar nu merge niciuna,
Și-n ceafă încă-i simt ura.
Încerc să nu o ascult, să nu îi dau dreptate,
Și-mi mângâi urechile cu acele clinchete curate.
Imaginea mea de acum câțiva ani,
Când eram ca argintul viu,
Și râsul vostru vesel și zglobiu,
Înfrâng și cel mai crud tiran,
Așa că vă dau un sfat:
Orice vârstă ați avea,
Lăsați-vă sufletul și mintea
Să zâmbească așa cum o făceau cândva,
Și veți vedea că povara ce-o purtați pe umeri,
Vi se va mai ușura.
Zâmbiți, fiți copii,
Râdeți și iubiți!!!!!
M.A.L. 10.07.2018.