Mă doare-n stânga şi nu am cui să spun,
vă iubesc aşa de mult, încât nu las loc de de voi,
daţi-vă mie şi vă promit c-o să iubiţi cât mine,
sunt cel mai puţin egoist dintre egoiştii sinceri,
cam cum e becul pe întrerupător, şi lumina pe molie;

iubesc cât voi la un loc, pentru că ştiu
să privesc fluturele care cântă la osul uitat,
osul ăla din care a înviat fluturele care vă intră-n casa, explodându-se de lustră,
osul ăla din cimitirul ăla pe lângă care treceţi cu maşina aia
atunci când nu vreţi decât acasa voastră,
paşii voştri,
somnul vostru,
voii voştri.

Ştiţi că va veni ziua în care ne vom împreuna
palmele pe piept ca o promisiune solemnă
făcută nouă?

Aşa cum se-mpreunează frunzele atunci când nu sunt văzute,
aşa cum caii sălbatici urcă pe morminte pomenind
mânjii de la minus două etaje,
aşa cum muşcăm din puiul furat de sub cloşcă,
aşa va veni ziua aia în care vom cerşi clipe
de la eternitatea pe care
credeam c-o avem.

Aşa că daţi-vă mie ca să va dau vouă ca să mă daţi mie
şi tot aşa
ca un leagăn roşu etern, neştiut de nimeni
în afara noastră.