Întocmai ca latina moartă din cerul gurii mă-sii,
mi-a fost pură frica de moarte. Nevinovată obsesie.
De câteva ori,
i-am dat târcoale ca baba băgând găinile-n coteţ
şi suflând în lumânări;

Am strecurat ciocolată în buzunarul asistentei,
a zâmbit ca o curvă cu intenţii bune.

Cearşaful schimbat avea pretenţii de morgă,
doar trei-patru inşi muriseră pe el.

Când mi-am tras sufletul, tot salonul a crezut
că mi-am suflat nasul.

În vene îmi picura sângele unui mort mărinimos,
i-am mulţumit gândindu-mă la nimeni,
moliile îmi foşneau în oasele tatălui de miercurea sau viaţa trecută,
nu mai ţin minte (minte mintea)

Şi uite că n-am mai murit,
m-au cusut doctorii fără plic,
burta mi-arată ca dracu-n praznic,
dar degetele ei acoperă neacoperitul,
şi, a la Cioran,
dacă e să mor vreodată, sunt de acord să o fac oricând,
cu excepţia momentului exact.

Din prea multă dragoste de viaţă,
e foarte uşor de greşit moartea.