Toate acele ziduri erau falnice din exterior,
iar băştinaşii n-ar fi îndrăznit vreodată să arunce
vreo piatră înspre ele.

Dar în interiorul lor se asculta ca peste tot muzică proastă,
cel mai adesea în cantităţi industriale şi fără a se folosi
pereţi despărţitori ori broşuri.
Sunete fără braţe şi capete se jucau de-a mama şi de-a tata
între blocurile de beton,
între pietrele care treziseră mutilate pentru a da naştere
unei fortăreţe mai trecătoare decât
viaţa unui actor drogat.

S-au auzit deodată rachetele şi nisipul
pare să devină norma tuturor lucrurilor.
Nisipul acela venea mai ales din ciocnirea
între ţestele copiilor ce ascultau muzică şi
tavanul care, atunci când armele îi părăsesc
pe oameni, nu poate decât să se încline la
pământ.

Nu mai poate nimeni să ştie dacă mai există
citadele ori dacă se mai poate vorbi în lumea
asta de muzică sau de calitatea ei.

Există doar sunete şi acelea nu ne vor
arăta niciodată data naşterii şi cetăţenia:
Cunoaştem doar că se joacă uneori de-a istoria
şi nu dau nici doi bani pe viaţa noastră.