Dăruirea....


Trecut-au zeci de ani la rând
de când Manole a ridicat
o mănăstire care-n gând
chiar nimeni nu a mai visat!

Înăbușit de neputință
când dărmătură-l copleșea
el a zidit plin de credință
în ziduri, ființă ce iubea!

Lăcașul se-naltă pe dată
spre pomenire și spre rugăciune,,,
iubita lui sacrificată
scrise-n nemurire al sau nume!

În viață noastră tot la fel
noi opere nu vom clădi
nu vom atinge nici-un tel
nedaruind ce vom iubi !

Să renunțăm , să renunțăm
la ce avem mai scump în viață
și doar așa o să aflăm
menirea ce ne scoate-n față !

Că și Manole noi să dăruim
pe-altarul ctitoriei noastre
tot ce nespus de mult iubim
de vrem s-ajungem printre astre !

București 4 dec.1998