nu eu, ci orașul, în noaptea asta,
a uitat în sufragerie ziua aprinsă.

auzi, ce-ar fi să mai iasă și camera din mine,
să trîntească și ea ușa în urmă, să mă lase,
dracului, în pace, chit că ușor apăsat de
vagi vinovății și sufocări surde.

„oare am spus eu ceva greșit?”

ei bine, eu frig și mi-e frig, și oxigenul frige
plămînilor microscopice dosuri de palmă. jap,
asta e pentru plăcerea cu care îți savurezi lenea
și jap, încă o nano-scatoalcă pentru smiorcăieli.

jap, pentru voita însingurare cu care te delectezi,
jap și, din nou, jap, tot mai apăsat, mai accelerat,
ca o pătură de napalm care nu învelește, inundă.