nu, nu sunt niciodată singur
nici în zgomot, nici în tăcere, nici în somn, nici în veghe,
nici în cel mai ascuns colț de inimă.
ne naștem curați, coborâm întregi de lumină,
iar viața printre nisipuri începe să scuture
din mantia aceasta cerească – o dată, de două, de o mie de ori
și apoi din nou de la capăt.
ne așezăm, înviem și iar suntem uciși în caruselul din vale;
ne-am cam obișnuit, uneori nici nu mai luăm în seamă
durerea și căderile, învățăm că așa sunt lecțiile aici.
doar că unele lecții ne lasă mai știrbi, mai goi, mai șchiopi,
mai orfani și... obosim.
când obosim rău înseamnă că am părăsit copilăria
și nu suntem departe să fim învinși de monstrul fumului
și al nisipului; el știe de la început ce vrea să răpească,
el știe când devine puternic: nu când rupe tunicile strălucitoare de pe chipuri,
însă atunci când credem că în cel mai ascuns colț de inimă
suntem definitiv singuri, pierduți, întunecați și morți.
de credem așa, înseamnă că am uitat de tot buna știință ce ni s-a dăruit:
că orice copil are un părinte care are un părinte care are un părinte
care are un părinte care are un părinte care are un Tată Care cu brațele deschise
încă îl așteaptă.