Mari pietre albe
curg pe sub noi
fără apă,
ne trec
nevătămaţi
prin prăpăstii.
Roteşte capul
peste umărul stâng,
urmele noastre
au înfrunzit.
Pas peste pas,
frunză peste frunză,
învelim muntele
cu foşnete
galbene,
roşii,
portocalii.

Ȋnserarea ne aduce
invitaţie la spectacol
lacom,
de ars priviri
în şemineu.
Balansoarul
e pregătit în întuneric.
Lanţurile sunt agăţate
de stele
coborâte în grădină.
Ȋn balans,
steaua din stânga
scârţâie pâlpâitor.
Imprudent,
mă ridic în picioare,
primesc un cucui
de la
steaua
scârţâitoare.

Apuc
şi te trag,
creangă arcuită de fag
bună de toiag
pentru drumeţie
târzie
de Octombrie.
Te pun bine,
te reazem în mine,
să ştiu
de unde să te iau
data viitoare
când
pleca-vom spre locuri,
totdeauna focuri,
niciodată scrum,
întocmai ca acum.