un om în lanțuri
o epavă din vreun trunchi
de salcie trasă de ape
cu cioturile albe strigând
vorbind cu norii și rugându-se
să plouă
un om și tot restul minții lui
întrebătoare
nisipul îi curge din tălpi ca într-o pictură de dali
el este nisipul
și se întinde sub cer și cască de somn

nucile uscate sunt ultimul semn
creiere împlătoșate în miniatură
câte două în coajă
într-o îmbrățișare
și chietudinea de amiază la malul mării
somnolența și tabieturile
noi suntem naivi dar știm asta
suntem suverani peste noi înșine cu ochi inocenți

cineva îmi bate în țeastă
îmi ciocănește
știe că nu pot răspunde dar tot bate
avansează cu câțiva micrometri pe secundă
cu o armată de cari
și mă deșiră ca pe o sculptură de giacometti
mă rupe ca o apă în suflet
mă clătește de praf