Trebuie să recunosc că am fost un tânăr ireproşabil,
am fost atât de proaspăt şi frumos încât cerul
izbucnea din călcâiele mele,
atât de curat am fost încât spuneam "uite omul"
şi nici măcar nu-l vedeai,
iubeşte-mă spuneai, şi mă iubeai pe loc!

mai plâng, da, mai plâng de mila copilăriei
pe care am cerşit-o pe la porţile sfântului om,
dar de acum, nu o mai, nu o mai,
nu e vina ei c-am crescut în chip de coasă măiastră,

că mi-am prefăcut iubirea într-o bătrâneţe timpurie,
ca portocala în ceai şi ceaiul în gripă,
că m-am infectat cu înţelepciunea pruncului care fix acum se naşte
ca să-mi devină gropar.

Şi totuşi nu, nu!, nu-mi pare rău de îngerii buboşi pe care i-am lăsat să-mi bea
omizile excepţional de imperfecte, nemurirea inconştientă,
nu-mi pare rău de oamenii desfăcuţi în mine,
de aceşti vampiri simpatici şi binevoitori;

trebuie să admitem că exemplar ne iubim iadul care ne aduce-mpreună,
dar rai ne facem numai din locurile-n care suntem cei mai singuri.

Şi totuşi atât de viu, atât de improbabil, irepetabil şi absurd încă mă simt -
ca un cui aurit bătut în coada ciocanului.