Vreascuri arse-n drumul epic, versuri
rătăcite între dude albe,
profilează printre valuri mersul
boabelor de spumă strânse-n salbe.

S-a pus curmeziș, de-acum, și cerul,
un ecou îndepărtat răzbate
din fiorul de-altădat’, stingherul,
amețit de visele deșarte.

Bolovanii, emisari eroici,
stau în drum și vor să-i iei în seamă;
nu degeaba îndurat-au, stoici,
ploile ce veșnic le iau vamă.

Fulgerele despicau tăria
și loveau în ei cu bice crunte.
Rezistau, simțeau melancolia
brazilor semeți din vârf de munte.

Dar acum, pierduți de piatra-mamă,
cine să-i mai spele de păcate?
Cine să-i mai vindece de teamă
când lovesc în ei vânturi uscate?

Albia de râu, fără-ndoială,
i-ar primi cu brațele deschise,
nu ar fi în asta nicio fală,
doar surghiun vremelnic, pare-mi-se.

Că pe-acolo, pe nisipul de-aur,
purtătorul viselor din piatră,
va călca desculț Al Lumii Faur
când va reveni la a Sa Vatră.

Până drumul se va-ntoarce-n piatră,
până lemnu-n Arborele Vieții,
să ferim de lumea egolatră
sensul viu, etern, al dimineții!