nu avem nici o idee despre cine suntem.
și nici despre ce facem.
asemenea unui bec ars atîrnat în plin întuneric
am sîngerat ca o vită-n cîrlig cu mintea plină de amintiri.
o scuipătoare pe holul unui spital.
nu m-am gîndit niciodată că sunt
o urnă în care carnea mea încă arde & eu
nu sunt încă cenușă.

privim înapoi. ca în burta unui animal
golit de mațe. animalul e acolo
dar viața din el s-a făcut abur. agățat
în pomii dimprejur. ce să alegem
din trecutul nostru care să ne arate întregi? ce să uităm
să nu mai fim vreodată triști? cîtă viață să mai păstrăm
cu noi să ne ajungă pînă la capăt?

la noi nici în vise nu se mai poate ajunge. liberi
de orice angajament
pe lungimea vederii noastre noi
purtăm hainele ca morții.
le purtăm doar o dată.

așteptarea: sub unghiile noastre ca niște petale cu venin.
gata să spunem că noi am fost mereu
cei care au suferit mai mult. noi
am renunțat la frumusețe
pentru că nu hrănește gloria.

măsoară. taie. măsoară. taie. fără vise
împuținați ca lumina în ape adînci. dar dornici de a ști
cît de dureros va fi urletul cîinelui eutanasiat. împrăștiat
în rafale de vînt ca frunzele din parc
luate sub tălpile bocancilor.