Aștept să mor, o ultimă dorință
A celui plin de triste nebunii,
Pe țărmul mării fără de credință,
Să cad răpus d-eterne inerții.

Vreau pescărușii ochii să-mi culeagă,
Spre răsărit să-i poarte-n tainic zbor,
De-acolo să privesc prin noaptea neagră,
Lumina s-o-mpletesc într-un fior.

Doar marea să-mi îmbrățișeze trupul,
Cu alge, scoici si melci să mă îmbrace,
Epave ruginite vor fi scutul
Poemelor cu versuri prea sărace.

Și-acolo să trăiesc într-o uitare,
Printr-un ochean întors privind furtuna,
Iar ochii să îmi fie drobi de sare,
Plângînd cu-a mării apă-ntotdeauna.

Cu buzele pe țărm, simțind nisipul,
Înfiorat de-aceeași nebunie,
Vor săruta ultima oară timpul,
Lăsând pe mal o urmă vineție.

Apoi un val uriaș va șterge totul,
Nu va rămâne nici măcar o pată,
Și nimeni nu va ști ca el, EL, mortul,
Nu va pleca din viață niciodată.

Pe țărm rămâne tristă, singură, o fată,
E viața lui, pe scurt se cheamă ARTĂ.