mereu adie câte-un vânticel de seară, dacă clipești

zefirul ne-nfioară clipa, de se prelinge dinspre cer în doară

destulă ceară cât să îmi mulez aripa, iar cu propolis să-mi

pansez coasta fugară, taxidermie de la gemenii halippa,

pentru torticolis o palmă nucleară și-s numai bun

expat pentru antipa, iremediabil ancorat în dioramă

cu sârmă-n nas și cu sidef pe buze ce se aprind, dar nu la stagiare,

ci numai la flotante ample muze. orice adiere își dublează valoarea

pe caniculă, văd furnici, ies furnici, tropăie furnici, țes furnici

o șosea de centură în jurul sfintei mele inimi în formol,

în formolul găzduit generos de un borcan de murături de 5 litri

înfulecat pe nepusă masă în copilăria lui, pe când avea doar câțiva decilitri,

iar tulburarea mea nu se chema pica, ci purta în dar numele maria,

părăsit în taină mare și abandonat în ditai galaxia. mereu se

întâmplă ceva, mereu este noaptea muzeelor pentru sufletul meu

neliniștit, depus sub scară, în raclă, mereu un început e gata de sfârșit.