Dacă m-ai fi lăsat în pace, aș fi putut avea visul acela de o mie de ori fără să mă plictisesc - casa mea de la mare, unde să bată vântul printre scoicile și melcii prinși de sfoară, cu migală, unul lângă altul. Mi-ar fi plăcut să stau ore în șir în buza ferestrei, privind valul, apoi s-o deschid larg pentru a primi în piept, aerul sărat al mării. M-aș fi putut detașa de lumea în care mă simt, din ce în ce mai mult, o străină. Ai putea crede ca îmi dă de furcă ceva în legătură cu ea. Posibil. În ultima vreme, capacitatea mea de înțelegere a scăzut sub nivelul așteptării. În fond, de ce ar trebui să înțeleg?! Nimic nu se schimbă. Ai putea veni aici și tu. Ți s-ar potrivi de minune ieșirea pe țărmul pustiu, ai face parte din decor: tu și pălăriile tale albastre, ținute de mâinile delicate, să nu fie luate de vânt. Dar mi-ai întrerupt visul cu un strigăt, într-o dimineață, în care privindu-mă, m-ai strigat: Clara!!! Oare nu mai știi cine ești?! Sau...?!