*

N-am decât o inimă. O-mpart celor în care ea cuvântă. Crește ca un
arbore al tristeții sau ca o bucurie fără de armură.
Sunet lovindu-se de un clopot, Totul se sparge-n
cuvinte, arde-n lumină să-nceapă
unicul cântec din sferele rotitoare. Muzică
lină, să țină până lumea își va reintra în țâțâni, până
timpul își toarce secundele.


**

Drumul pleacă și el din inimă,
este-o linie cu memorie intactă.
Lungimea, variabilă după conținut.
Irepetabil drum cu mai multe bătăi: una,
ruptă din rai, măsurând intensitatea
orbitoare a
morții;
alta, măsură a
nălucirilor care
izbesc în inima
adâncului.


***

Șoptește-mi, inimă, un
imn!


****

Harta pe care o-nchipuiam
avea sânge în loc de
lacrimi, se
unduia în vântul eternității
ca o
inimă presată-ntre coperți,
nobilă, doritoare să vadă
ordinea din lucruri,
gândul acela care-a născut ordinea să fie-auzit,
ideea, văzută cum se-ascunde după
alte-nceputuri.