Doar gustul de cenușă a mai rămas, dragoste,

după ce focul a dat bir cu fugiții.

N-am crezut că ești o așa pacoste,

că la-ntâmplare îți alegi răniții.

Așa ne-a fost dat și nouă, dragă L.,

să ne dăm obolul de suferință-amintirii;

toți plătim cumva - și rebel, și mișel -

pentru întârzierea în extazul iubirii.

Altul era gustul de-atunci, de nedescris

pentru simțurile noastre pierdute-n convenții,

s-ar putea spune că era vis în alt vis,

dulcele plutind în amarul fără pretenții.

Ne sorbeam unul pe altul din ochi, verde cu-albastru,

mă pierdeam în verdele tău, ca într-o pădure virgină,

tu ratai la semafor verdele, așteptai un alb-astru.

Acum, albastrul a rămas făr’ de regină.

Ne-a fost frânt în două destinul: eu, aici; tu, acolo.

Ce-aș mai putea spune în apărarea noastră?

Speranța că ne-om revedea dincolo

ne-o duce-n zbor o pasăre măiastră.

Poate gustul de cenușă s-o pierde

și-om reveni la prima întâlnire:

eu, căutând setos privirea verde;

tu, traversând pe-albastru-n nesfârșire.