toamna, cu aerul ei

de femeie fatală

cu pașii mărunți

de invincibilă ploaie

se apropie

dezbrăcând copacii de frunze

și poeții de versuri

soarele se zbate

ca un pește

în năvoadele norilor

pielea verde

a pământului

se cutremură

florile își scriu

testamentul

păianjenul moare singur

(musca nu-i mai bate la ușă)

pietrele se luptă

cu noroiul

umbrele fug în scorburi

păsările își ascund

trilul sub aripi

râul iese

din matca viselor sale

înfruntând realitatea

pe zidul cărnii urcă

doar iedera timpului

amintirile atârnă ca liliecii

în peștera inimii

privirea mea

un ocean pe care rătăcește

corabia fantomatică

a iubirii

frunzele cad ca ghilotinele

peste gâtul secundelor