sunt originală
așa cum sunt eu
având în vedere dimensiunea
dintre mine și Dumnezeu
rămân pe linia de plutire
să prind viață
la fel cum odată
nici iubirea nu a fost inventată
neconformă cu știința
pentru a prosti;
și-a rupt oasele
ca să-mi trăiesc suferința
să sper mai mult
dincolo de moartea trecătoare
în aripi, flori, gânduri
un cuib de visuri imutabil
să-l recunosc și într-un fes din lână

sunt pusă în slujba confesiunii
așa m-am născut
și nu am simțul de a renunța
la numele poeților
la tribulațiile erotice
ale mărilor eteroclite
din semnele perceptibile sufletului;

de când e poezia
doar peisajul neologismelor
mute la cântecul lacrimilor?
de când sângele nu mai simte
acea chemare către depărtare?
de când poetul nu mai scrie
toate poveștile de iubire
din inima care
i-a rămas credincioasă?
de când poetul nu mai privește
spre Calea Lactee
să își aducă aminte
că nici omul modern
nu o poate descifra
și să descopere
doar că e liniște
și cerul... înstelat ?