.

Frumosul artistic a apus.
Definitiv a murit. Poemul clasic... la fel.
Canonul literar poate mai este.
Mă orientez după suflet, nu critici.
Îi revăd pe mulți poeți. Împotmoliți.
Până și cei mai mari estetizanți,
Radu Stanca, Adrian Maniu, Dimitrie Anghel
sunt prinși în gheață ca niște flori. Grădina
scrisului calofil s-a înnegrit.
Mă bântuie iar Bacovia, mă ia-n primire
Eminescu satiric, nevisător,
Ion Barbu mă conduce într-un turn de fildeș
totuși spart, cosmic, balcanic, bucureștean,
c-un caic al morții antropofage nastratinești,
Tristan Tzara m-amestecă și-n "lampisterii",
Vasile Voiculescu-i doctorul inimii rănite
și prin "Poeme cu îngeri", și-n sonetele
închipuite după Shakespeare,
poeții generației "Albatros", ai războiului
dintre europenii centrali, ruși și...
anglo-americani,...
Ion Caraion, Constant Tonegaru,
Ben Corlaciu, Geo Dumitrescu
sunt chiar frați de dureri contemporane
în versuri ce-mi merg la suflet oricând,
din deceniul al cincilea al secolului trecut.
Măcar de-am ieși mai curând
acum, aici din antonesciana euforie
de-a pătrunde pe hartă-n Asia
la Cotul Donului și-n miracolul ruso-american
al reînceputului după măcelul german

Aș putea să intru ireal
într-o generație nepierdută zadarnic
a războiului lugubru ce-abia a început,
anul 2022 este anul Adevărului în texte,
nu mai este an al scrisului cerchist sibian,
estetizarea în poezie abia acum a decedat