Un clopot bătea prelung, în dungă, tăios
din ceruri spre văi,
era seara de 14,
se făcea apoi dimineața de 15,
o zi oarecare-n cuptor,
Maica dădea să se culce
obosită cu fiece primăvară
de pierderea Fiului,
dar în loc să se lase
brusc
învinsă ca toți oamenii-n agonie
de-o forță a lui Isac
Newton, gravitaționala din urmă,
ea doar adormea
pentru totdeauna
ca o păstoriță
între oile deștepte, supuse, pe de o parte
și caprele sale dragi neascultătoare,
ce lăcrimau după ea încontinuu
fiindcă n-o mai zăriră deloc

Și forța de-a sări tot mai sus ca felina
după înălțimi de la Eva
și după câte o pasăre când pleacă
vara de pe pământ după marea zăpușeală
o lua cu totul dintre noi,
forța antigravațională
dată de Fiu la moarte doar ei
să nu i descompună
trupul frumos,
ea se ridica,
ea și-l tot transforma,
strălucea
și din lume pleca,
acoperământul său de mare măicuță
lăsându-l apoi spre noi,
fiii săi adoptivi
după har și botez,
la Vlaherne

(A cincea lege universală
din fizică
este cea a plecării deosebite
cu totul, trup și suflet
a Maicii
după agonizare)

Caprele părăsite se uitau lung
și mehăiau tânguios
după ea — știau că se vor pierde
mai mult
până la întoarcerea
sărutului Maicii
pe capetele lor rebel sparte

Oile își plecaseră frunțile
și îngenuncheară
ca niște cavaleri
ai bunei agonii,
de apoi