îmi doresc mult să mergem în parc, să ne plimbăm ținîndu-ne de mînă, să nu mai fim intimidați de soarele care face gogoși norii răzvrătiți pe cerul încins ca uleiul, să ne oprim pe o bancă și să-mi povestești o scenă dintr-un film romantic, apoi să te sărut și uite așa realitatea învinge, să ne plimbăm apoi pe marginea lacului, cu mîna ca o virgulă după umărul tău, o virgulă între realitate și coma pe care ți-o induce fericirea, să ne așezăm la o terasă, să comandăm limonadă, ignorînd pentru un moment plăcerea unei beri, lăsînd fumul țigărilor noastre să se îmbrățișeze, să se sărute impudic în văzul tuturor, o după-amiază perfectă în care ne adîncim treptat ca într-o pădure deasă adăpostindu-ne de furtuna care va veni, furtuna de dinaintea despărțirii, cea care ne face părul măciucă precum focul sfîntului elmo, o așa imensă dorință să ne ținem de mînă de parcă toată electricitatea mea se scurge în tine, de parcă ai fi împămîntarea mea, de parcă aș fi împămîntarea ta, de parcă n-am mai fi morți în bucătărie, calculînd viața.