prietenul meu imaginar poetul costel care e încă virgin și locuiește într-un glob
de cristal dând zilnic la lopată zăpezile de altădată se laudă că a învățat la seral să meargă pe apă să învie morții să scoată 100 banițe de grâu la hectar și chiar a transformat apa în vin la o paranghelie din ferentari mă lasă cu gura căscată realitatea asta a lui ce se înălță pe schele de votcă și diazepam numai că ce noaptea clădea/ ziua se surpa până nu a zidit într-un vers fum frumoasa lui fără corp geloși noi ceilalți 9 meșteri mari/ calfe și zidari de la cenaclul Semenicul am strigat de pe grindiș/ de pe acoperiș meștere meștere covorul de aer pe care pășești nu e decât o metaforă ai grijă e periculoso sporgersi să ieși din poem și mai lasă dracului realitatea aia că nu e decât o formă de a ne minți că suntem vii și că ocupăm un loc în creierul lui D-zeu când tot ce contează e femeia de aer care auzi? ne recită din zid poemul unei mari iubiri