nici nu m-am trezit bine
și umbra, cerberul de la poarta pleoapelor
îmi cere de mâncare
ce să-i dau, am doar cuvinte deasupra oaselor mele
cuvinte cu pielea roză
din care moartea vrea să-și facă pantofi
cuvinte cu păduri pe care zilnic le defrișez
pentru a-mi încălzi singurătatea
cuvinte cu labirinturi prin care sângele fuge disperat
căutând o rană prin care să scape de muncile lui silnice
de inima care pune biciul pe el
cuvinte în care doar durerea, ca un plug
răstoarnă brazda amintirilor
cuvinte din care doar lacrima iese ca un gheizer fierbinte
încercând să se-mbarce pe corabia unui nor
să călătorească până la marginea lumii
dar tot ce reușește să facă
este să consoleze rădăcinile, creaturile
care n-au aflat niciodată ce este lumina
cu excepția râmelor care merg
precum Moise spre pământul promis
târându-se sub amenințarea grăbiților pași
trecând prin marea despicată a ierbii
trecând pe sub coasa ascuțită a lunii
trecând pe lângă bătrânele pietre
în care s-au fosilizat
zborurile și iubirile de demult
trecând pe lângă crucile mute
pe lângă arborii cărora le țin de urât
doar mușchii, lichenii și propriul putregai
pe lângă florile surâzătoare
bântuite de vise
chiar și în glastrele
umplute cu apă ce miroase a canalizare
atâta am, doar cuvinte
deasupra oaselor mele