Dar oamenii se îmbrâncesc
prin tramvaie
și ploi nu mai sunt
sau doar nu mai vin

în orașul prea-plin
ca o scrumieră
de-acum douăzeci de ani
din argentin

Degeaba degetele înserării
întind fâșiile lungi de leucoplast
catapeteasma lumii-i ruptă pe la colțuri
și multe s-o țină oricum n-au rămas

La Arc încă mai umblă stafia grădinilor de vară
statuile albe vorbesc în culori
demonii mei strâng mucuri de țigară
și ce-a mai rămas după bătăile cu flori

Și iat-o coborând de pe steag
Resemnarea

glonțul cel mare
cât un ou de diamant