Mi-a șoptit aseară vântul,
Mângâindu-mă pe tâmplă
Că-mi așterne tot pământul
Chiar aici, în palma stângă.

Nu știu unde i-a fost gândul
Când s-a oprit să-mi vorbească-
-Ce folos să am pământul
dacă n-am și mare-albastră?!?

Buimăcit de îndrăzneala
De-ai nesocoti cuvântul,
Mi-a șoptit că-mi dă și marea
Cu-a ei valuri rânduri-rânduri;
Mi-o așază în privire,
Ochii-mi face azurii...
-Ce să fac cu-a ei sclipire
dacă cerul nu ar fi?!?

Agitat, nevoie mare,
Așa cum îi este felul,
A strigat în gura mare:
-Bine, poți să iei și cerul!
"Nu-i destul!", mi-am spus în șoaptă
"Nu pot trocul să-l susțin-
el îmi e cât lumea toată,
nici mai mult, nici mai puțin!"

-Lumea mea-i tot Universul,
nici mai mult, nici mai puțin!
-Bine, ia tot Universul,
tot ce Domnul a creat!
Îmi răspunde învins vântul,
Stând cu capul aplecat.

-Vântule, îndreaptă-ți mersul,
ia-ți și darurile toate!
Ce să fac cu Universul
dacă nu-l pot ține-n brațe,
dacă nu-i pot spune-o vorbă
de iubire și de dor,
dacă inima-mi cea oarbă
vede doar un singur om?!?
Adu-l, vântule, la mine,
Ia-l din cele șapte zări
Să-l întreb: "Ce faci, străine?
Cât mai stai în depărtări?".