se duc boemii
unul câte unul înfăşuraţi
în mantii de cuvinte
stele căzând fac râului
plinul unit cu alt râu

odihna mai dulce
şerpuind printre rune
batut de frunză de mirt
slobodă lumina cu clinchet
durând argintul vieţii

istorii nescrise rămân
după ei în gol de ulcioare
dar ne rămân nebunii
marilor orase
unui pamânt total iubitor

iar viselele uneori
ca sunt o toamna vie
strigătul frunzelor chem
sa măsor vesniciei
trecutul aici

solemnă a universului
a nostalgiei cu simfonia
alautele abanos se aud înca tarziu
în noapte înainte de tăceri
în mantii de cuvinte …boemii