Lasă-mă să te sărut
Până dincolo de gât,
Să pătrund în al tău cuget
Până-n sufletul pierdut.

Ai aur și argint în păr,
Inima-mi zbiară de dor;
Simt că zburdă în mine
Vulturul dorinței.

Sfârșește-mi valsul suferinței.
Răpește-mi un grăunte de apus,
Redă-mi surâsul soarelui,
Redă-mi polenul primăverii
Vremurilor ce s-au dus.

Nu e clar, e presupus,
Adevărul nu este de-ascuns;
Respir, trăiesc și nu mă mir
Atunci când răsare peste soare
Inima ta mare, mare-
Vreau să plec, dar mă inspiri.

...Și ce dulce răzbunare
Să cad pradă gurii tale-
Jur solemn, nu am scăpare.

...Mă zbat enorm
Să mă simt că iar sunt om;
Suferința mi-ai răpus
Printr-un simplu, cald surâs.

Ce blestem s-a aruncat?
Habar n-am, sunt vinovat,
Dar când Iadul te înalță
Simți că sufletul îți e curat.

O astfel de nădejde
În care demonii te-aprind
Nu o irosi tu chibzuind.
Orice întuneric își are
O poveste,
Orice mișcare își are în sine
O staționare,
Iar negrul ce te definește
Într-o altă lume strălucește.

Al tău suflet însă mă liniștește.
Nu-i nimic mai mult sau mai puțin
Decât al tău suflet blestemat,
Divin.