auzeam des de la tata
și căutam în sufletul meu
ca într-o ladă de zestre
știam că e imposibil
să nu fie și ceva bun

nu era nevoie să pun întrebări
m-ar fi biciuit răspunsurile
și nu sunt în stare
să mai suport durerea

adunam sfinții
le luam aurele
făceam din ele solzi
să cânt transformarea lor în oameni
așa, totul devenea mai obișnuit
și adevărat
până la Dumnezeu te mănâncă oamenii

și asta pentru că îmi plăcea să-l contrazic uneori
pe tata