Tãcerea mea e un stâlp care-a prins rãdãcini în cer.
Privirea ta albastrã s-a-ncolãcit pe el
ca ÅŸarpele
şi tot se-nalţã, se-nalţã,
crezând cã poate ajunge în lumina
din raiul
de mult pierdut.
ÃŽntoarce-te din drum!
E în zadar!
Tãcerea mea a zãvorât
poarta
la care vrei tu sã ajungi,
iar cheia e rãtãcitã
în nadir,
acolo unde inima mea
de lut
şi sânge
odrãsleşte în pustiu
muguri
pentru primãvara ce va sã vinã.
Agaţã-te de sunetele de flaut
ale mugurilor mei
mult rãbdãtori
ÅŸi,
poate,
vei gãsi şi cheia.