La-nceput de zori,
râul murmură, ca un martor tacit.
Aici, un stârc își întinde aripile ca un gând vechi
câștigând acceptul apelor nemișcate.
(niciun pantalon nu-i strânge membrele)

Prin stuf, în ascunzișuri umbrite,
broaștele sar, neîncărcate de stofă.
Pielea lor,
respiră în acord cu mlaștina,
absorbând lumea în nuanțe de noroi înflorite.

Eu și tu, stăm înarmați cu țesăturile și firele noastre,
atent alese!
nerăbdători să croim sălbăticia în conformitate.
Dar, oare copacii își țes cizme pentru rădăcini?
Oare muntele cere o pălărie să-și acopere vârfurile albe?

Lotusul, neclintit de noroi,
ridicându-se, totuși legat de întunericul de neînțeles de sub el.
Frumusețea sa, existența sa, sunt nealterate,
parcă sfidând mâlul, dar fiind parte a lui.

Viața, în ritmul său neîntrerupt, curge—nu diferit de râu—
șerpuind, rezistând limitelor fabricațiilor noastre.
Broaștele, cu corul lor la crepuscul,
refuză să se îmbrace pentru ocazie.
Ele cântă despre lumea așa cum este—crudă, neînfrânată, vie.

Și iată-ne, eu și tu, plănuind cursuri,
trasând linii, pavând drumuri unde nu e nevoie de pavaj.
Hărțile noastre se îndoiesc sub greutatea ambiției,
în timp ce cerul doar privește,
și broaștele,
se bucură de răcoarea iazului.

Lasă broaștele să fie,
căci în dezbrăcarea lor ne provoacă nevoile,
demască dorințele noastre,
dezvăluie absurditatea manșetelor noastre stricte și a vieților închegate.

Nu îmbrăca broaștele în pantaloni,
căci în libertatea lor,
găsim ecoul propriilor noastre constrângeri,
o șoaptă de a desface, de a deschide,
de a sări—sălbatic, minunat, fără decor—
în iazul dezordonat al existenței.