Pe cei vizibili și incerți
îi luau noaptea limuzinele negre,
aveau voie să asculte tăcerea,
la întrebări li se răspundea greu și cu țipete.
-Bă lumea asta nu este a voastră,
noi vom duce țara în paradis.
Intelectualilor li se luase glasul și li se schimbase domiciliu.
Aveau obligația să stea în picioare, la canal, pe ogoare
și-n liniștea temnițelor,
poziția de drepți era obligatorie
așa cum a respira era asimilat certitudini
că încă trăiesc,
mâinile aveau
obligația
de a împinge vagoneții și de a-și săpa mormântul,
puteau ostentativ să rescrie evanghelii
să clădească din durere iubirea,
condamnați își zideau libertatea
cu slove mărunte lipite de suflet
cât mai strâns să nu uite cerul albastru.
Paradisul însă niciodată nu a coborât
pe pământul corupt al soarelui gol
desenat de minți sinucigașe.