Corpuri strâmbe de cuvinte,
Oseminte risipite în deșertul literei
Îmi imaginez că sunt.

Purtător de vis și gând
Ce mi se-adâncesc curgând
În trupul meu zvâcnesc toate
Întinderile ca în coarde.

De-acolo se risipesc
Însămânțând bolta mea
Cu necuprinderi de stea
Și cu ram de lemn văratic,
Atele care să-mi țină drept
Cuvântatul ce îl deșert.

Doar că, pe strângerea care
Leagă cuvinte din zare se întind,
Risipindu-se din mine, înapoi și înainte,
Ce un vierme care roade universalele coarde,
Slute, strâmbe corpuri noi, nălucitele cuvinte,
Turnuri unde, ca unde, fecundând înfloresc
Peste oase, ca dintr-un ram, pulpa
Privirii lipită de geam.

Desenând imaginare hărți de cer unde să ardă,
Stelele cu gust de mare, ca strălucirea de floare,
Cuvinte, ca oseminte, întrupând din viitoare
Înfloriri îmbumbă din aurorele boreale.

Stelele stelelor lor, învelind ochii mei cu lumini,
Pline de înnisipări, îmi fecundă în inimi
Ca în deșertul literelor încorporate
În adâncul cuvintelor din care
Rostuind rost ne rostim.