Copilăroasă, toamna mijea la mine-n suflet 
În dimineți senine cu ochi de peruzea;
Cu unduiri feline și cu molatic umblet, 
Pășea parcă purtată de-un vânt de catifea. 

Îmi inspecta odaia încet, pe îndelete, 
Și chicotea, ghidușă, la tot ce observa;
Cu crizanteme albe și cu gherghine-n plete,
De un parfum șăgalnic ea timpul îmi umplea.

Îmi răscolea, ștrengară, prin rafturi prăfuite –
Ce căuta acolo deloc nu pricepeam –
Și îmi punea în față doar visuri năruite,
Iar eu, nedumerită, pe loc mă îmbufnam;

Dar ea râdea cu susur de apă cristalină,
Fragmentele de visuri mi le-mpletea în păr;
Îmi atingea obrazul cu mâna ei cea fină
Și îmi șoptea, duioasă, un simplu adevăr...

Nu ați venit pe lume toți pentru-aceeași soartă;
Tu crezi că nu contează în urmă ce-ai lăsat,
Dar – deși viața pare că-i uneori deșartă –
E important doar drumul cu tot ce te-a-nvățat.

Septembrie 2023