ca o frunză în toamna târzie
care îşi amanetează culorile
pentru încă o noapte să fie ţinută de mână
pe ram
am lăsat din mine toate straturile rând pe rând
păstrând doar unul de culoarea cărămizilor aparente
privit din afară
să par invizibil

ca o frunză în zbor fără aripi
am primit să privesc cerul
căzând

ca o frunză chircită
acoperită cu brumă
atât de strâmtă îmi este existenţa

mi-au intrat rotulele-n orbite
şi palmele mi-au încolţit una în cealaltă
doar durerea e liberă să alerge
prin acest labirint din carne şi oase
şi sângele
pe care îl simt
cum stă să erupă prin tâmple
aceasta-i starea mea de hibernare
cumplită facere din om neom

mi-au spus că amputările sunt necesare
şi că vremea s-alerg a trecut
doar gânduri şi amintiri şi nesomn
atât am putut păstra
şi-un vis în care din mine
va creşte omul-pom