aș vrea să spun peste ani că scrisul a însemnat
o pedeapsă
un consum pentru care nervii
nu au fost pregătiți să-și devoreze sinapsele
precum o lupoiacă în culcușul ei puii

după lipsa apei

greu îmi imaginez ploaia
semnul acceptat și de ingineri pentru abundență
am făcut un altar în dreptul ferestrei
să-i pot vedea și pe dumnezeu și pe diavol

în timpul acesta mi-a părut rău și-am iubit dulcele
popoarele migratoare dintr-odată pașnice-
glucidele
le-au îndemnat la plăcerea de a sta la taclale
sub via din spatele casei

unii fără să știe au găzduit sfinți
alții deși i-au văzut n-au rezistat și până la munți
și-au pierdut hainele
lucrul de folos
inimii
îi trebuie un sărut să fie convinsă
de faptul că nimic bun nu poate ieși
dintr-o pasiune târzie
am toată dreptatea să mă culc
între brațele tale
cu nevoia de-a spune că am scris pentru obligația
vieții
pe care mă întreb dacă ți-am luat-o din obișnuință
sau
din prea multă dragoste

nimeni nu poate să-mi facă vreun rău
somnul mă ferește de priveliștea unui cer înnegrit
de
atâtea aripi cât nu reușesc ochii mei să apropie
oamenii

oare cât ar putea rezista
fără iubire
am un sentiment de neliniște plină de farmec
de care nu apuc să mă satur
înfășurat în plapumă și ținând o carte în mână
cu aerul de eternitate al ninsorii
depuse până dimineață în casă

îmi e teamă că nu vom îmbătrâni
împreună
ne-am promis cea mai lungă relație și faptul
că nu voi fi gelos niciodată

apoi m-am răzgândit
din cauza nopții care torcea la picioare