Se spune că în familie e al tău adăpost,
Dar uneori sunt numai spini, nu doar un loc de post.
Frate-frate, da’ brânza-i pe măsură,
Când banii se împletesc cu lacrima din gură.

Cumnatele-s ca norii, nu mereu senini,
Priviri ascunse, vorbe înțepătoare în spini.
Din mici nimicuri se țese un hățiș,
Gelozia lor naște focul dintr-un clișeu prea scris.

Când te lovește viața, te uiți în jur pierdut,
Dar sângele din neam e rece, nu de ajutor.
Străinul, deși n-are legături de os,
Îți întinde mâna, cum face un om frumos.

Și atunci te întrebi, cu sufletu-n genunchi,
De ce legăm prietenii cu noduri și cu sfori subțiri?
De ce în iubirea pură se ascunde interes,
Și ce-i mai prețios: sânge sau un gest ales?

Regrete grele, cad ca ploaia peste tine,
Că n-ai știut să crezi decât în legi străine.
În familie se spune că-i binele găsit,
Dar uneori, departe, e sufletul împlinit.

Așa rămâi cu gândul la ce putea să fie,
Între sânge și străin, să înveți ce-i omenie.
Frate-frate, dar viața ne tot pune în piept cuvânt,
Că în spatele iubirii stă adesea o adiere, un suflet, un vânt.