Unde ești? Cine ești tu...
Din basmele lumii auzite pe stradă, dacă e multă lume în stradă...
Numai introspecție, care e de fapt măsura imperfecțiunii acestei mari alergări
Clopoței de argint să nu îmi sune lângă picioare,
Nu mai sunați...
În mine sălășluiește acea persoană, acea zână
Și îmi vine să fug, să îmi las la o parte rochiile de borangic și mărgelele
Ci în haine sărace (multe)
Dar tu nu ești borangic ce ești unde ești când
Persoanele îmi fură de-a binelea papucul
Îl las
E unul mic, e tot fin și numai din borangic
Ce e borangicul, un fel de mătase aurită
Negăsită în boabele de praf întinse, în ani moi sau mai tari
Iar femeile din ziua de astăzi poartă un fel de mătase, numită ștamp
Ștramp... Trebuie să fug de aici, să îmi iau rochiile și papuceii de borangicul auriu
Să îmi găsesc locurile acelea fără paie
Cu iarbă, care să îmi atingă amândouă picioarele
Sunt doar o zână, un fel de crăiasă cu lacrimă de perle, sub ochi
S-au revărsat din Scorțișorul care o cunoaște, pe ea
”Cine e Vatra?”
Unde se merge, unde se adună cele ca mine
Unde ne sunt pădurile și celelalte zâne
Pădurea...
Numai tăcere, potolită, în locuri
Pentru că tu însăți ești doar o foarte mare alergare
Câteodată poate cred că suntem un fel de trupuri care se resping
Tu alergi într-o parte, iar eu în partea opusă...
În noi e luna lui Mai, iar florile au fost atunci pentru tine
Desculțele sunt urâțele cred iar tu ești foarte pretențios, alerg mai departe
E un fel de melc între noi, tu ești melc, eu nu sunt...
Numai că nu mă vezi, cum alerg...
Eu alerg, de la tine, cu pași de borangic, de un melc, mă fac melc
M-ar ascunde lumea, de tine, și nu m-aș mai răni, în propriile mele picioare
Ce e borangicul, un fel de mătase aiurită
Femeile niciodată nu vorbesc foarte multe, ci plâng...
Copiii probabil toți sunt așa,
Nu vorbesc foarte mult, dar plâng
Lalaika
Unde ești să îmi dai cornetul cu lacrimi înapoi, e doar o învelire, în ștrampi
Prea mult am suspinat și am plâns, supărăcioasă, în cartea cu basme, de astăzi
Niciodată, să nu crezi într-o femeie care aleargă cu poalele în mână
Drumul, până la ea, este foarte greu
Este prea târziu, este prea multă foame în această alergare
Ce mănâncă ea cu ce se hrănește, cu ce e gătită, însă cu ce se hrănește
E un fel de pește pârlit la foc mic, dar altcineva îl gătește, nu el,
Focul îi arde în inimă
Și în minte
Vatra e chiar drăguță, în fața casei este un bărbat care întoarce peștele pe o parte
Pentru ea
El întoarce peștele pe o parte sau pe alta
E o stană de piatră, în urmă,
Privirea, cu propria-i fugă care nu se mai întoarce din durere, înapoi!
Iar femeia aceasta a părăsit, deja, parcă toate orașele...
Peștele este întors pe o parte sau alta, mi se pare că lumea este brunetă cu ochi
Mari
Nevăzuți...
Cine ești dumneata... Cine ești dumneata...
Și atât de mult borangic, în mijlocul străzii... A rămas în urmă
Și cred trec cârduri de păsări deasupra... Și gâște, în stradă...

(Dacă am ști cum se derulează acest film, unde e femeia frumoasă, pădurea...)
Fântâna ascunsă care vorbește, din drum.