Il Separatio

Din negura primă, unde haosul doarme,
S-a ridicat umbra cu sfinte alarme,
Il Separatio, stăpânul tăișului rece,
Ce taie văzduhul ca doruri să plece.

Nu-i zeu, nici demon, ci ochi nevăzut,
Un glas din eter, un cântec pierdut,
Cu mâini de fum, cu văl de cenușă,
Desface lumina de bezna ascunsă.

Prin sanctuarul oaselor, el pasul își poartă,
Un scrib al destinului, ce stranie soartă,
Sub bolta stelară, sigilii mute,
Împarte ființa pe drumuri tăcute.

E gardianul pragului, al sferei uitate,
Unde suflete zboară, de sine furate,
În dansul său mistic, un cerc se închide,
Dar altul se rupe, și cerul conchide.

O, Separatio, tu, umbră cu nume,
Ce porți în adâncuri a lumii costume,
Ești sabie sfântă sau blestem ascuns?
În tine-i sfârșitul, dar și ce-am fost uns.

Nu-i linie clară, nici hotar vizibil,
Ci-un gol ontologic, subtil, invizibil,
Un ethos al sorții, un logos tăcut,
Desparte esența de ce-am fost născut.

Când luna se sparge și stelele pier,
În tine se-ntorc și focul, și cer,
Un murmur se naște din vălul tău clar,
Căci tu, Il Separatio, ești tot ce e rar.

Totuși, sub cenușa de clipe stinse,
Un germen de sens, în tăcere, se-ntinse,
Căci ce-i despărțit, în haosul dur,
Se-ntregește cumva-n sublimul pur.