Adevărul stă gol, fără chip, fără nume,
Dar cine l-ar vrea fără vise și glume?
Căci prea crud arde și prea rece sfâșie,
Așa că-l îmbrăcăm în mătase târzie.

Îl punem în șoapte, în umbre subțiri,
În raze de soare pierdute-n priviri,
În ochi de femeie, în dor nerostit,
În jocul iubirii ce pare-mplinit.

Dar ce e real? Și ce e poveste?
Ce rămâne din tot, când tăcerea lovește?
Când mâna se-ntinde și prinde doar vânt,
Când glasul se duce și nu e cuvânt?

Ne mințim frumos, jucăm niște roluri,
Ne legăm de iluzii, ca mările-n maluri,
Dar dincolo de ele, sub valuri tăcute,
Adevărul așteaptă, nu-i nimeni să-l caute.

Căci cine l-ar ține, așa dezgolit?
Mai bine-l ascundem, sub vis implinit,
Ca un colac moale, frumos împletit,
Din jumătăți de nimic și-un strop de iubit.