mă împotriveam zorilor...
şi aerului ce pătrundea încăperea
furând somnul
până când
se cuibărea lângă mine
şi ne-ascundeam de ochiul soarelui
râzând de el
cum rămânea
cu privirea pierdută
ca un ușier
la ieșirea din tură
îndreptându-se
către camera de la margine de urbe

a fost o vreme
când pereții erau albi...

ferestrele-s deschise
aerul acela
proaspăt
pare să fi plecat în alt cuib
irespirabil a devenit locul
doar zorii-s cuminți
și mai vin
de fiecare dată cu aceeași mirare:
- atâtea icoane,
dar nici urmă de Dumnezeu!