Mi-am agăţat visele de o frânghie cu gât vânăt -
cu sfoara aceea, mi-am legat şireturile inimii,
am aruncat sfoara după soarele care pândea când făceam pişu,
copil mândru, pişărcos în palma de păsări singuratice eram,
m-am crezut bărbat când m-am ras singur
cu singura mână rămasă,
fantomatică şi severă mână, ca sfoara ghimpată
din care faci casă fără acoperiş,
am crezut că iubeam când am dat de-o fată cu talia de sfoară,
pe-o aţă subţire cât sufletul ei era să mor.


Mi-am agăţat visele şi iubirea de o frânghie cu gât vânăt -
m-au izgonit ispitele elastice,
din lipsă de sex ori iubire precisă m-au izgonit firele prelucrate,
nu ştiam pe cine să iubesc,
nu ştiam pe cine iubesc,
frânghia devenea mască abuzivă,
totul eram eu şi mai era o stivă
de cabluri, conducte, cătuşe cu chip
nelumesc.


Mi-am agăţat visele, iubirea şi fapta de o frânghie cu gât vânăt -
trecut-au plâns, copii şi inimi, am cunoscut oamenii minimi,
mă derulau ca aţa din papiotă cât să le fiu ac,
m-am strâns atunci în jurul durerilor şi-am început să tac,
ca o fundiţă de oameni-cadou care să fie pe plac.


Mi-am agăţat visele, iubirea, fapta şi viaţa de o frânghie cu gât vânăt -
şi nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat între timp,
care om al cui este,
de ce am ajuns să scriu, în loc să am,
să citesc, în loc să dau,
să fiu, în loc să fim?
De ce totuşi suntem şi nu suntem anumea,
de ce încep să se termine
ba frânghia,
ba lumea?