Sunt ca o umbră a singurătății mele,
lăsată pe pământ, pe ziduri și pe stele,
urmându-o la fiecare pas,
așa cum valurile însoțesc un vas pe mare,
sau ca un trup, urmându-și orice răsuflare,
gonesc așa, din depărtări în depărtări,
nemailuând nici seama la urmări,
spre ziua următoare,
în vreme ce singurătatea crește mare,
mare, iar umbra-mi tot mai mult se micșorează,
tot așteptând ca să se facă dimineață,
și dimineața parcă nu mai vine,
de-atâta întuneric, care-mi curge-n vine,
în jurul meu nu-i nimeni care să m-ajute,
ca să scot cuiele bătute
în suflet, să îl pot iară înălța,
sau ca să mă pot separa
de tot ce-a însemnat singurătatea mea până acum,
să îmi văd liber iar de drum....