în fiecare zi pescarii scot din apa râului care curge prin orașul meu resturi din flota pierdută a argonauților și multe alte povești de adormit copiii seara pe bancă în fața blocului mâncăm semințe și scuipăm viitorul drept în ochi viitorul e un peștișor de aur care ne promite repornirea furnalului demult dus la fier vechi în fumul lui locuia cândva d-zeu și dacă lăsam fereastra deschisă el ne intra în casă sub forma unui nor de glorie roșu ca praful așternut pe amintirile pensionarilor seara umplu ligheanul cu apă și dau drumul peștișorului de aur pe care fratele meu mare pescar l-a prins de atâta poluare și stres se prea poate ca și ăsta să fie oligofren ca cei de dinaintea lui toți ne-au promis că vor face din garsoniera noastră un burj-al-arab și uite ce cocioabă de chirpici a ieșit fără uși fără ferestre plină de gândaci ce pândesc să ne înghită ca pe bunica pe care n-o mai găsim de asta vă spun eu unul nu mai cred în povești și ori de câte ori fratele meu prinde peștișorul de aur îl pun în tigaie cu tot cu dorința mea cea mai fierbinte ca o femeie cu sânii cât un montgolfier să aterizeze în brațele mele cântând frunzuliță de potbal/ suie-mă neică pe cal dau muzica mai tare și invit vedenia la dans mâna ei trece prin mine ca gheara unui grifon și după ¼ de ceas de la gambă realitatea dă buzna în odaie și mă privește de parcă eu aș fi peștișorul de aur și tigaia sfârâie pe aragaz