Spintecând carnea mării corbia trecea.
În gândul ei nu era nimic despre rana pe care
O deschidea apelor pe care le desfăcea cu tăișul provei.
Visa. Nici nu își imagina cât sânge putea curge
Din rana pe care o crea cu trecerea ei!

Se gândea numai la marginea orizontului
Pe care îl avea de străbătut și căruia, oricât
Îl va străbate, niciodată nu îi va cunoaște
Marginile ce i se desprind din întinderi.

Corabia curgea odată cu toată marea
În trecerea ei spre căutarea nemărginirii unde
Nesfârșirea curgerii apei peste care plutea
Ducea peste cer înserarea.

Lumea nouă, pentru care era construită,
Corabia o purta în trup cum marea
În carne poartă întinderi.

Privirea, asemenea corabiei,
Plină de mări caută nemărginiri.