Prin labirintul de carne al zilei, țineam mâna dreaptă în contact permanent cu zidul uman ce mă ferea de zbor și înaintam sperând să te văd la ieșire. Mai bine m-ai urî, îți auzeam vocea de după zidul piticilor din deal, ce-l detestă pe Dedal, negăsind încotro. Mi-am amintit de povestea în care odată, o femeie beată s-a dezbrăcat până la suflet, ca să fie imortalizată. Sculptorul i-a pus în brațe o damigeană și a dat dezechilibrului său sensul de zbor. Tu însă nu ești beată, nici măcar adormită. Ești doar o prelungire în ficțiune a icoanei bunicilor, și mă adâncesc prin labirintul tău epidermic, din care cineva vigilent a tăiat toate firele roșii. Mai bine m-ai urî, îmi repeți, chiar înainte să aflăm de ce între mâna mea și a ta rămâne erect zidul de carne.