Văd zi de zi cum mă înlocuiește moartea,
și mă preschimb treptat în ea,
scurtând distanța care ne desparte,
cândva, dacă se-ntrevedea, de-abia,
și-acum, privește-o cât e de aproape,
că pot s-o pipăi, și s-o țin de mână,
ca pe-o făptură aievea,
strecor prin suflet timpul,
precum nisipul apa din fântână,
în clipe tot mai mici,
dar tot nu am putere
ca să le mai trăiesc
și le dosesc,
împământându-le
cât mai adânc în trup,
să uit de ele,
nici să mai plâng, nu mai mă simt în stare,
cu toate că mă doare-atât de rău
căderea-aceasta-n hăul din lăuntru,
știind că moartea e doar începutul...