atunci când iubirea nu există
și eu îți spuneam că sufăr
de toate infirmitățile lumii
și de toată nedreptatea
ai strâns din dinți
și ai fi vrut să treci
și peste acest secol al prăpăstiilor
al durerii ecleziastului
răsfrângându-se
de sub gardul de nuiele al mătușii sânoaica
la parada militară transmisă în direct
la un mic dejun cu ridiche albă și ceai de trandafir
în cea mai minunată dintre lumile posibile
totul devenise hâd și grotesc
trăiam culpa istoriei până la capăt
nu se găseau vinovați
singura vină era colectivă
și faptul că mă îndrăgostisem
de o idee până la divinizare
și această idee căpătase ființă
la care în absența mea
participau foarte mulți
zeci de mii sute mii
parcă era de ziua națională
și vibrația întregului pământ
se mutase la mine în cameră
însă în ce culori
apoi ideea a devenit trup
s-a întrupat
ai devenit pasăre în zbor
rotat pe cerul de februarie
deasupra norilor albi din străvezia copilărie
zeci și sute de mii ar fi vrut
s-o prindă s-o ucidă
când toate sensurile au fost blocate
și se declarase starea de imposibil a lumii
mă gândeam cum ai să vii în februarie
din ce lume ai să pășești timidă
aproape cerându-ți iertare de teamă
că am făcut atâta risipă de praf de stele