Ci ochii tăi au oglindiri de cer
în asfințitul care nu ne iartă,
pe înfioratul orizont se-arată
coloana muntelui stingher.


Și buciumile cheamă neîncetat
mulțime de suflare laolaltă,
urcînd tăcuți cărarea neumblată
văzduhul peste noi s-a scuturat.


L-angenunchierea păcii pe frunziș
respir făptura Ta unduitoare;
în neodihna grea, amețitoare,
curg lacrimile serii pe furiș.


Odată prinși de vraja înserării
vom strînge-n cercuri veghea de-nceput,
pecetluind în tainicul sărut
fiorii cu mireasma Înălțării.


Oceanul de-ntuneric s-a deschis
adîncurile-n mine vrînd să-și mute,
Zamolxis însuși vine să ne-asculte
străluminat ca într-un vis.