și-n picurii de ploaie ce cad
zdrobindu-se
de asfaltul inert sunt oameni,
chiar oameni. Mărunți, insignifianți.
Minuscule trupuri se sfărâmă
și mor, iar sufletul,
o, sufletul,
coboară în continuare
spirala postumă.
Așa am știut c-a venit toamna
cu picurii ei pe beton
și asfaltul rece și urât.

De aici, de acum,
cam atât.